Ploile de dincolo de vreme

Аннотация

Iată segmentul cu care Dumitru Radu Popescu deschide primul său ciclu epic, adică F (1968), Cei doi din dreptul Țebei (1973), Vânătoarea regală (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme (1976) și Împăratul norilor (1976): „Nu știu dacă visele sunt mai oribile ca realitatea. Ori invers. Poate exista un echilibru; nu poate, sigur trebuie să fie un echilibru. Tică, ascultă-mă: Pascal avea dreptate în privința vidului. Îți mai amintești? Îmi place cuvântul oroare cu care numește el repulsia pe care o are natura față de vid. Toate corpurile, zice el, se opun separării unuia de altul și admiterii vidului în intervalul dintre ele. Ca să mă înțelegi, trebuie să-ți relatez câteva întâmplări“; se află aici trei dintre relațiile esențiale care guvernează constituirea spațiului narativ și împlinesc profilul personajului din întreaga proză a lui Dumitru Radu Popescu: visul și realitatea, ideea și întâmplarea care o „demonstrează“, comunicarea și vidul dintre modelele existențiale pe care le re-prezintă protagoniștii. Dumitru Radu Popescu este unul dintre acei prozatori care își gândesc și își elaborează textele în funcție de un Text unic, a cărui formulă a fost stabilită pe calea organizării prealabile a materiei epice, prin abordare „teoretică“ și prin raportarea sa la un model social, politic, cultural, literar; nimic nu pare „întâmplător“ într-un discurs narativ care se adresează, în primul rând, unui cititor dispus să „lucreze“ în timpul lecturii și nu doar să citească din „plăcere“: sistemul de relații, textura spațiului epic, evoluția personajelor și structura „decorului“, a acelor elemente care alcătuiesc „haina“ romanului și canalele de transmitere a „mesajului“ – totul impune curgerea „dirijată“ a fluxului epic, textele lui Dumitru Radu Popescu având ambiția de a oferi moduri de construcție pentru o intrigă și o problematică mereu aceleași în fiecare roman. Editie 1976. Starea excelenta.